Să ne oprim o clipă…

…și să ne amintim: Florian Pitiș ar fi împlinit astăzi 65 de ani. Și, de fapt, astăzi Florian Pitiș împlinește 65 de ani, numai că, Dumnezeu  a vrut ca el să sărbătorească asta fără durere și fără întristare, să privească senin la cei ce l-au iubit și admirat.

           De asta el este acolo și noi, încă, mai suntem aici. Și mai suntem aici ca să nu lăsăm amintirea lui să se piardă.  Suntem aici să avem grijă ca și alții să-l cunoască. Suntem aici ca muzica lui să trăiască. Suntem aici să-l sărbătorim. „Ploaia care va veni” ne va aminti: Florian Pitiș trăiește în fiecare vers, în fiecare sunet, în fiecare din cei care l-au cunoscut, ascultat, admirat, văzut,  în fiecare….câte-un pic.

…Și „sfârșitul nu-i aici.”…

Florian Pitiș & Pasărea Colibri „Ploaia care va veni”

 

 

 

In Memoriam Florian Pitiș „Sfârșitul nu-i aici”

Muzica balsam

Niciodată nu știi ce-ți aduce ziua de mâine. Acesta cred că este unul dintre secretele pe care Dumnezeu și Universul le-au păstrat cu foarte mare grijă. Poate nici  nu ar fi bine să știm ce ne aduce ziua de mâine. Ce am face dacă am afla mai devreme că …mâine ne așteaptă o mare fericire sau o mare tragedie? Probabil am încerca să evităm tregedia și ne-ar bucura atât de mult fericirea, că a doua zi sentimentul ar fi deja prea puțin în raport cu ce ne-am așteptat.

Uneori, printre gândurile raționale ce ne străbat mintea, apare și câte un presentiment. De obicei sugerează ceva rău sau nu sugerează nimic ci doar îți dă o stare de incertitudine.

Nimic nu pare să fie la locul lui când ai presentimente sau când ziua de mâine e azi și ți-a adus ceva ce nu așteptai (rău, bun?). Nu prea ai cum să schimbi rapid asta. De aceea, cândva, oameni renumiți prin lumea medicală dar și prin cea artistică, propuneau o terapie nouă. Terapia prin muzică. Numai abordarea era nouă, terapia în sine e foarte veche și, în vremurile în care omenirea nu încingea aerul cu navigarea pe internet, popoarele credeau cu tărie în virtuțile muzicii. Îi acordau încrdere în formarea și educarea tinerilor, considerau că muzica stă la baza moralei, sentimentul religios era  exprimat prin muzică, frumusețea fizică  era descrisă, adorată, pusă-n versuri, tot pe muzică și chiar amănuntele vieții de zi cu zi erau redate prin muzică.

Toate acestea le știm doar din legende sau scrieri istorice, din opere literare sau din desene, din texte religioase sau din însemnările vreunui călător. Muzica are însă o vechime considerabilă. Omenirea a „crescut” cântând și ascultând muzică.

Terapia prin muzică sau meloterapia  pretinde sau argumentează că utilizarea muzicii, chiar în tratamentul unor boli grave, ameliorează simțitor starea pacienților. Efectele muzicii s-au făcut simțite și în experimentarea pe plante. Plantelor, se pare, le place Mozart dar… mai puțin muzica rock sau haevy metal. Cu oamenii lucrurile stau altfel. Efectul cel mai bun asupra psihicului se obține cu …muzica preclasică. Dar…unii medici preferă să-și opereze pacienții pe propria muzică preferată care poate fi Barry White, Beethoven, Queen sau orice altceva.

Muzica are efect și asupra celor care învață. Și aici muzica preclasică deține un loc în top deși, nu există rețete bătute în cuie. În ultimii ani s-au realizat chiar în diverse case de discuri sau de către diverse studiouri, selecții muzicale dedicate având  „destinații” precise: muzica de relaxare, muzica de meditație, muzica romantică, etc.

Să încercăm cu Bach! (Concert pentru 2 viori și orchestră în re minor)

Sau Haendel (Sosirea Reginei din Saba)

 

Geniu și Univers

Geniul nu se „măsoară” niciodată în ani

 

Cuvintele trebuie să „tacă” pentru ca muzica lui să se audă

 

Cineva spunea:„Bach este divin, Beethoven este uman”

 

 

 

 

 

 

 În istoria omenirii locul muzicii este unul aparte și important. Începuturile muzicii se pierd în negura acestei istorii  și rareori ne putem măcar imagina cum cântau oamenii acum 10.000, acum 7.000, acum  5.000 sau  chiar acum  2.000 de ani. De fapt, e greu de imaginat asta. Arheologia n-a scos vreodată din măruntaiele pământului nici un cântec, nici o baladă, nici un psalm. Nimeni n-a escavat vreodată lutul ca să asculte de acolo muzica. Nici n-a ridicat din praful timpului sunetele adormite. Doar versuri și inscripții, doar  desene și ceva  instrumente  străvechi. Imaginația noastră, a oamenilor, și o anumită logică  au făcut restul.

Muzica este singura artă ce se „evaporă” în neant aproape imediat ce sunetele au fost cântate. Clipa de acum devine, până la scrierea următorului cuvânt, trecut, pentru melodia ce tocmai o ascult. Cum să asculți muzica antichității?

Mă impresionează imensitatea Universului și de aceea întotdeauna mi-am imaginat că, cei care filozofau pe tema asta, aveau dreptate. Toată muzica ce s-a cântat vreodată pe pământ există în infinitul Universului. Trebuie doar să găsim mijloacele să o aducem înapoi. „Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/Era pe când nu s-a zărit,/Azi o vedem, și nu e.” spunea atât de limpede Eminescu. Numai că muzica nu pare să fi murit fiindcă este imaterială și poate doar s-a rătăcit pe „cărările” Universului.

 Cum ar fi ca vreodată, să privim dar mai ales să ascultăm, la vreo televiziune ultratehnologizată a viitorului (ce captează undele aflate la mii, sau zeci de mii de ani lumină depărtare) imagini (cu sunet) din istoria neauzită a muzicii? Beethoven  interpretând solemn și în același timp tumultuos „Imperialul”; Copilul minune, Mozart, impresionând capetele încoronate ale Europei? Cum ar fi să auzim trubadurii? Sau să fim spectatori  la prima interpretare a ariei „La Donna e mobile” printre italienii aflați în teatrul „La Fenice” din Veneția și să fim aproape contemporani cu Verdi? Să-l ascultăm pe romanticul Chopin sau să asistăm la concertele din conacul Contelui Esterhazy, acolo unde maestrul Haydn compunea și interpreta simfoniile sale?

Istoria neauzită a muzicii, așa îmi place s-o numesc, există. Noi ascultăm doar muzica prezentă și fiecare interpret se străduie să redea muzica trecută, să aibă propria viziune despre ea, să simtă epoca și să cunoască  personalitatea compozitorului.

Când muzica primește daruri, apar geniile. Pentru ele Universul n-are taine. Beethoven a compus chiar surd fiind și spunea că aude muzica pe care apoi doar o transcrie. Mozart era în stare să compună simfonii la 5 ani și să rescrie, ani mai târziu, fără greșeală, o întreagă missă după ce o ascultase o singură dată. Bach și-a căpătat reproșurile contemporanilor, compunând lucrări în toate tonalitățile. Aproape o blasfemie dar viziunea sa asupra muzicii s-a dovedit a fi cu mult înaintea timpurilor pe care le-a trăit. Enescu pleca să studieze  muzica la Viena la 7 ani. La 13 ani era deja absolvent și intra la Conservatorul din Paris, iar la 16 ani „Poema Română” era cântată în primă audiție, tot la Paris.

Probabil că geniile muzicii asta sunt: legătura noastră cu Universul pe niște lungimi de undă pe care nimeni, în afara lor, nu le percepe. Ele nu au nevoie decât de oportunitatea de a se naște.