În istoria omenirii locul muzicii este unul aparte și important. Începuturile muzicii se pierd în negura acestei istorii și rareori ne putem măcar imagina cum cântau oamenii acum 10.000, acum 7.000, acum 5.000 sau chiar acum 2.000 de ani. De fapt, e greu de imaginat asta. Arheologia n-a scos vreodată din măruntaiele pământului nici un cântec, nici o baladă, nici un psalm. Nimeni n-a escavat vreodată lutul ca să asculte de acolo muzica. Nici n-a ridicat din praful timpului sunetele adormite. Doar versuri și inscripții, doar desene și ceva instrumente străvechi. Imaginația noastră, a oamenilor, și o anumită logică au făcut restul.
Muzica este singura artă ce se „evaporă” în neant aproape imediat ce sunetele au fost cântate. Clipa de acum devine, până la scrierea următorului cuvânt, trecut, pentru melodia ce tocmai o ascult. Cum să asculți muzica antichității?
Mă impresionează imensitatea Universului și de aceea întotdeauna mi-am imaginat că, cei care filozofau pe tema asta, aveau dreptate. Toată muzica ce s-a cântat vreodată pe pământ există în infinitul Universului. Trebuie doar să găsim mijloacele să o aducem înapoi. „Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/Era pe când nu s-a zărit,/Azi o vedem, și nu e.” spunea atât de limpede Eminescu. Numai că muzica nu pare să fi murit fiindcă este imaterială și poate doar s-a rătăcit pe „cărările” Universului.
Cum ar fi ca vreodată, să privim dar mai ales să ascultăm, la vreo televiziune ultratehnologizată a viitorului (ce captează undele aflate la mii, sau zeci de mii de ani lumină depărtare) imagini (cu sunet) din istoria neauzită a muzicii? Beethoven interpretând solemn și în același timp tumultuos „Imperialul”; Copilul minune, Mozart, impresionând capetele încoronate ale Europei? Cum ar fi să auzim trubadurii? Sau să fim spectatori la prima interpretare a ariei „La Donna e mobile” printre italienii aflați în teatrul „La Fenice” din Veneția și să fim aproape contemporani cu Verdi? Să-l ascultăm pe romanticul Chopin sau să asistăm la concertele din conacul Contelui Esterhazy, acolo unde maestrul Haydn compunea și interpreta simfoniile sale?
Istoria neauzită a muzicii, așa îmi place s-o numesc, există. Noi ascultăm doar muzica prezentă și fiecare interpret se străduie să redea muzica trecută, să aibă propria viziune despre ea, să simtă epoca și să cunoască personalitatea compozitorului.
Când muzica primește daruri, apar geniile. Pentru ele Universul n-are taine. Beethoven a compus chiar surd fiind și spunea că aude muzica pe care apoi doar o transcrie. Mozart era în stare să compună simfonii la 5 ani și să rescrie, ani mai târziu, fără greșeală, o întreagă missă după ce o ascultase o singură dată. Bach și-a căpătat reproșurile contemporanilor, compunând lucrări în toate tonalitățile. Aproape o blasfemie dar viziunea sa asupra muzicii s-a dovedit a fi cu mult înaintea timpurilor pe care le-a trăit. Enescu pleca să studieze muzica la Viena la 7 ani. La 13 ani era deja absolvent și intra la Conservatorul din Paris, iar la 16 ani „Poema Română” era cântată în primă audiție, tot la Paris.
Probabil că geniile muzicii asta sunt: legătura noastră cu Universul pe niște lungimi de undă pe care nimeni, în afara lor, nu le percepe. Ele nu au nevoie decât de oportunitatea de a se naște.
Completat sub: Compozitori, Muzica | Tagged: Bach, Beethoven, Chopin, Enescu, geniu, Mozart, Muzica, opera, Univers
